Ziua, sfios intrândă pe fereastra îngustă a cotidianului, moare într-un neverosimil racursi, exact când alegi, halucinant, să-ţi dezbraci naivitatea şi să plonjezi, iraţional, în sofisticata lume a anxietăţii. Degeaba ţi se plâng, disperate, avatarurile-ţi abia apuse şi în van îţi evocă neantul! Tu, inconştient de frumoasă, te aşezi ca o zeiţă păgână în răscrucea eşecului şi te sinucizi în rafale, doar că să asasinezi, vindicativă, certitudinile astea ridicole. Mizele insignifiante sparg globul de cristal al hiperbolei viscerale în care îţi ridicasem templu şi genunchii rugii mele se sprijină de-acum doar pe inefabile mituri. Amintirile implodează şi trecutul se surpă sub privirile albastre şi tembele ale unui azi pe care l-am smintit, în timp ce braţele blânde şi calde ale „situaţiei de lose-lose” ni se aşează – greţos de prietenoase şi intruzive - peste umerii căzuţi în resemnare ai oricărei posibile răzvrătiri.
Mă rog uitării,
Biet renegat habotnic
Al neiubirii...
Tremuri şi lacrimile ni se întâlnesc în răscrucea incandescentă a sărutului de adio. Te respir cu fiinţa mea cea mai lipsită de orgoliu şi cu coastele mele subţiri, până când parfumul tău mi se impregnează în cele mai absconse şi îngheţate aziluri interne. Gândurile noastre nu se pot dezbrăţişa şi doar spectrul dezolant al încrederii sucombate ne face să ne reîntoarcem în sfârtecânda luciditate. Ne ruşinăm lapidar pentru căderea ordinară din sfinţenia reciprocă la care ne damnaserăm şi - arc reflex - ne abandonam, aproape instantaneu, halucinantei imposturi a unor vieţi murite cu sagacitate. În noi, cohorte de iubiri se sfârtecă între ele şi războiul este abia la început. Gurile noastre se salută complezent, gândurile noastre se desprind, rănindu-se, din îmbrăţişări, sufletele noastre intră în concomitente sincope, pentru o sincronă anamneză. Inutil, însă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu