Caligraful văzduhului

Îşi scrie poveştile cu litere enorme, direct în văzduhul răcorit de tremurul frunzelor copacilor învăţăcei. Ei privesc fascinaţi, ca şi mine, meandrele contorsionate ale braţelor uriaşului arbore caligraf. Cearcă şi ei scrierea asta fantastică şi epuizantă şi pare că cercările lor nu sunt sortite eşecului. Sunt arbori mai mici care promit să ducă mai departe meşteşugul acestui tăcut titan.
Estimp, eu aşez literele "copăceşti" în calpa înţelegere omenească şi tot mă bucur de forţa absconsă a sevei şi de mângâierea verde a luminii aciuate în frunze şi de primenirile întru viscol, sau furtună, ale pădurilor... Ooo, atât de altfel stau anotimpurile peste fraţii noştri arbori!... Atât de altfel le sunt poveştile!... Iar noi, oamenii, suntem mult prea obosiţi de atâta trăire ca să mai credem, cu adevărat, în astfel de fantastice poveşti...