Puntea nu pare să aibă capete și se clatină haotic deasupra hăului căscat monstruos sub ea. Mă țin de cablurile de metal, lustruite de strânsoarea disperată a altor temerari inconștienți, care s-au aventurat să treacă puntea aceasta fără capete. Sunt captivul acestei căi de lemn vechi și de cabluri împletite, din oțel, de mai bine de un an și nu-mi aduc aminte de vreo clipă în care ruliul acesta sălbatic să îmi fi permis să mă relaxez. Mușchii mă dor și nu mai pot privi adâncul fără să simt amintirea mincinoasă - mincinoasă, nota bene! - a zborului. Hăul este ubicuu, căci, oriunde privesc, griuri reci, dense și abrazive, mă scrutează simetric, cu inexorabilă indiferență, de parcă aș fi doar una dintre miliardele de gângănii insignifiante care caută un cap de punte, puțin sol stabil, unde să poată să se odihnească, chinuindu-se să străbată cumva această cărare îngustă și nesigură de lemn-oțel. Ce bine, măcar, că, în ciuda punții fără capete, viața asta de efemeridă are sfârșit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu