Buștenii de tuia sunt mai grei decât mine și miros a sânge de zeu. Îi decojesc cu grabă și îi urc, cu mare efort, unul peste celălalt, împletindu-i cu senzația liniștitoare a scopului de moment reperat și... accesibil, cel puțin în aparență. Der Schuppen ist fertig. Buștenii sunt bine fixați și intru în căsuța mea de lemn, lăsând pe pragul umed orice dezamăgire. Scara interioară mă duce la subsol, undeva în pântecul stâncii de alabastru. Aici cresc ghiocei șatirați și brândușe, iar soarele este abia cât inima unui Ent obosit. Eu respir încă și efortul îmi întețește teama că nu am să pot coborî, până la ultimul etaj, serpentina amețitoare a scării, din două în două trepte, întocmai cum aș vâna un leu de smarald cu un arc de argint. Litere, strălucind intermitent, luminează și ele următorul nivel din adâncuri. Apoi, undeva, într-o nișă, un alt soare abia încălzind frigul unei eternități trăite fără entuziasm, din pură inerție. Și același adânc și aceeași lumină a literelor prinse în scurte clișee verbale, în rutine și în mănunchiuri inutile de explicații. Nu sunt dezamăgit, căci nu mai am naivități și dezamăgirile le-am lăsat pe pragul căsuței de lemn de tuia, așa încât, oriunde mă voi opri, voi face un chef cu femei de vârsta mea, care să nu mă mai dorească și care să mă privească ca pe un om de zăpadă în plină vară. Să cântăm un cântec vechi și arhicunoscut și să râdem, amintindu-ne că următorul popas ar putea fi chiar ultimul nivel!... Ce dor îmi e de timpul de dinainte de a fi fost!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu