Rămăseseră multe ferestre închise, zidite în carnea neagră și solzoasă a necunoașterii de sine și de spirala amețitoare a mirării enorme care îi era univers, dar, odată pătrunsă, raza aceea de foc lumina suficient împrejurul ca să-și dea seama că nu ar mai fi cutezat niciodată să consimtă la o nouă trezire. Somnul peren, letargic, fără vise, ca o noapte totală și veșnică, îl tenta matern și, încet-încet, se pogorî în țărâna unei speranțe moarte și începu să se resoarbă în nevoia tot mai dureroasă de odihnă... Sfârșitul nu-l mai putu atinge, căci nimeni nu și-l mai aminti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu