Întotdeauna m-a liniștit curtea casei mele. Cu tălpile goale măsor catifeaua de trifoi scurt, păpădie și pătlagină și energii inextricabile irump în trupu-mi mai puternic acum, când iarna perenă a firii îmi dă târcoale, decât în tinerețea mea cea neverosimilă. În spatele casei, lângă fântâna surpată, se hârjonesc o mulțime de adolescenți. Nu înțeleg ce caută în curtea mea. Odată, prin somn, am auzit un fornăit de cal, chiar lângă fereastra dormitorului meu. Dorm cu fereastra deschisă și întunericul intră în odaia mea, cu toate zgomotele luptei nocturne pentru supraviețuire. Am văzut un cal păscând iarba pe care tălpile mele desculțe o iubesc și m-am înfuriat. Desigur, sunt violent. Îmi place să îi bat măr pe toți cei care frâng crenguțe din corcoduș, odată cu fructele verzi, acre, necoapte. Adolescenții sunt înalți și ciolănoși, ca niște semne de mirare cu plete castanii. Îl pocnesc pe unul peste cap și o trag de părul lung pe una. Le spun să se ducă dracului de pe tăpșanul meu de smarald mătăsos și îi sucesc mâna unuia dintre tinerii care cred că mi s-ar putea opune. Oasele lor fragile, prost dispuse în corpurile lor asimetrice, sunt incapabile să suporte strânsoarea mâinilor mele și, practic, îi arunc peste gardul de lemn de stejar, întărit ca osul de nenumăratele intemperii. Fug ca niște coșmaruri la trezire, sub ploaia de lovituri pe care o torn, cu metodă, peste ei. Ținându-se de brațul vătămat, unul dintre intrușii aceștia ca niște schelete sinistre îmi spune că el nu vrea să plece, căci... mă simpatizează. Îi mai frig un capac peste ceafă, se împleticește și cade dincolo de poartă. Sunt cu toții strânși grămadă pe marginea cealaltă a străzii, rugându-mă să îi învăț să se lupte. Idioți. Dintotdeauna am vrut să mănânc carne de cal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu