Se încumetase să coboare din turnul său sumbru, sperând că vremea se mai ameliorase și că măcar unii dintre cei care, înzestrați, ca și el, cu aripi, învățaseră plutirea, însă, de ce n-ar fi recunoscut-o?!, era sceptic și foarte pregătit pentru eșec. Venea în josul pantei, de câteva ori pe an, temându-se că, dacă vreun înzestrat s-ar fi scuturat de ceața minții și s-ar fi trezit pe platourile înalte, ar fi trecut, cum trecuse și el, prin șocul paralizant al ineditei paradigme și, cel mai probabil, ar fi murit, neînțelegând decât chemarea liniștii eterne.
Desigur, lângă pintenul de cremene, încastrat în abraziva piatră, Oracolul îi prezise, din nou, în termeni cât se poate de simpli și cu un ton egal și neutru, ușor plictisit, că își irosește viața și că îl admiră pentru "manifestul" său împotriva mercantilismului acaparator al lumii... El se întristă, gândindu-se că Oracolul, deși avea toate instrumentele din lume, nu putea să îi priceapă nicidecum genuina aversiune față de propria-i expunere, față de propria-i exhibare și, viciat de ostentația devenită regulă a lumii, îl credea, în fapt, un impostor al modestiei și un farsor al smereniei.
Făcu cale întoarsă și, dezamăgit mai ales de sine, se zăvorî în turnu-i sumbru și compuse un poem de primăvară, după mulți ani în care poezia îl evitase, considerându-l prea încrâncenat în meschinele exactități ale teoreticei lui regăsiri de sine...
"...mușchiul fraged mi-a înfipt în tâmple,
Ca un cuțit de muguri și plăpânde flori,
Fecundul dor de aripi"...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu