(Timp de citire: 3 minute și 3 secunde)
Starea de catharsis mă îmbrățișează ca un fluid violet și glandele mele lacrimale se contractă instantaneu... Arcul subțire, întins până sub Luna enormă, roșcată și galopul nebun al cailor mei albi, sălbatici, strălucitori, transparenți uneori... Amfora trupului meu, căzând, ca plumbul, în teluricul indefinit al uitării de sine și aripa internă, zbătândă și transucidă, ridicându-mi entuziasmele în sfere eterice, ebriante, beatificante... Lacrimi purificatoare și vârtejul de fenomenală eliberare din chingile palpabile ale evidenței mincinoase și absurde ale acestei neverosimile alcătuiri de praf de stele căreia îi zic, pripit, carne...
Vagonul de tren nu este unul convențional. Banchetele din fața mea, despărțite de un spațiu generos de locurile unde, pe banchete maronii, suntem așezați eu și coechipierii mei, sunt albastre și sunt înconjurate de multe și sofisticate sisteme de susținere și ghidaj, confecționate din țevile acelea rotunde de oțel inoxidabil (edelstahl/germană). Spațiu este generos și, deși nu văd nimic în afara trenului, ușile retractabile sunt de câteva ori mai mari decât cele dintr-un vagon de tren standard și au geamuri mari, prin care lumina solară intră abundent și, contopindu-se cu puternica lumină a neoanelor interioare, dezvăluie orice amănunt al vagonului. Culoarea gălbuie a plăcilor laminate care podesc acest habitaclu este în perfectă armonie cu cromatica albă, plasticată, a pereților concavi, probabil hexagonali, ai vagonului.
Miroase a metal ars, a plastic și a substanțe de igienizare, dar nu poposesc prea mult timp asupra senzațiilor mele căci gândul pregnant al unei vieți personale mereu complicate de factori externi, imprevizibili, toxici și asasini, pune vremelnică stăpânire pe mine. "De ce, oare, tot ceea ce e în preajmă-mi caută să mă ucidă?", mă întreb.
Nu am timp de introspecții și analize, căci un câmp electric se creează, din nimic, deasupra banchetelor albastre, goale până atunci, și, perfect aliniați, pe ele se materializează patru luptători asiatici, îmbrăcați la fel, cu costume negre, cămăși albe, cravate negre, purtând ochelari a la "Agent Smith" din "Matrix" și, cu strigăte de luptă caracteristice filmelor cu Yakuza, se reped asupra noastră, cu intenția clară de a ne ucide. Cuțite, satâre, stilete, mici săbii strălucesc în lumina perfectă din vagon.
Sunt în prima banchetă maro și nu-mi văd coechipierii, însă știu că nu e vorba de un joc și mă reped asupra celor patru profesioniști ai crimei, hotărât și, desigur, plin de adrenalină. Nu am alte arme, afară de niște mănuși, impenetrabile și extrem de dure, de kevlar. Lovesc atât de puternic în corpurile adversarilor mei încât mă uimește până și pe mine forța mea. În câteva secunde, trupurile lor contorsionate sunt pe podeaua galben-laminată și, instantaneu, câmpul electric teleportor îi face să dispară, cu arsenalul lor cu tot.
"De ce nu am și eu o viață simplă?", mă întreb lăcrimând, privind pierdut în lumina caldă ce intră lacomă pe ferestrele mari ale vagonului de tren. Nu îmi pasă cum arată coechipierii mei. Îi știu acolo și știu că, întocmai ca mie, nu le pasă deloc de moarte sau de mine și se întreabă și ei dacă lumina caldă, mângâietoare, de afară este un argument suficient.
Apoi, pe banchetele albastre, sunt teleportate, în norul electric ivit din nimic, niște făpturi făcute din oase albe, sfărâmicioase, care nici măcar nu apucă să pășească în spațiul median, de luptă, al vagonului și cad, împrăștiindu-se ca niște construcții lego din mii de piese albe, sub crâncenele noastre lovituri de pumni...
În timp ce resturile acestea de ființe neverosimile dispar în câmpul electric teleportor, gânduri retorice și lumina atât de plăcută se împletesc din nou. "Unde mă duc, oare? Unde merge trenul acesta? Ce voi face când kevlarul mănușilor mele nu va mai fi îndestulător pentru a mă feri de câmpul electric ivit din nimic?" Se pare că nu îmi mai pasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu