Nu eram Quasimodo. Abia dacă eram un individ întreg, un bărbat comun, cu griji și mici necazuri, cu fericiri minuscule, pe care și le meșterea pedant și de care nu se mai sătura. Și, ca un blestem, a apărut ea. Atât de optimă, încât ființa mască, pe care o purtam peste măreție, s-a îngrozit. Cum? Cum să fi putut iubi, când el, bărbatul comun, nu era decât proiecția de carne și nervi a celui mai sofisticat zbor, a celui mai înaripat gând, a unor alte aspirații și reguli?! Ea, femeia aceea peste care trecuseră anotimpuri aspre, nu era o idee, ci o amforă plină de înmiresmate seve. Era atât de femeie și, concomitent, atât de dumnezee a firescului, încât bietul bărbat cu care-mi acoperisem grandoarea a început să se îndrăgostească. De cuvinte, de conotații, de priviri și, cel mai grav, de printre cuvinte, de necuvinte și de tăceri... Am pus mâna pe securea mea de zeu și, revendicat de înălțimile reci de unde-mi extrag doza zilnică de manie a grandorii, am sfărâmat bărbatul pipernicit care îmi era mască de carne și am curmat îndrăgostirea. Sunt Quasimodo, făcătorul de lumi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu