Te rog să nu te oprești din levitația aceasta atât de entuziasmantă! Un bărbat tânăr, negru, cu părul ca o perucă strălucitoare, cu o geacă maro deschis, zâmbește tembel, privindu-mă. Mă strecor printre bancurile de lucru din secția aceasta de lăcătușerie și mă apropii de el. Îmi rânjește în față, privindu-mă superior, fără să știe că eu nu dau doi bani pe viața mea și că sunt atât de pregătit să mor, încât nicio urmă de respect sau milă nu mai sălășluiește în mine. Aveam puțin peste trei ani și femeia aceea și-a apropiat fața diformă de fețișoara mea și a rostit clar, apăsat, ca și când cuvintele-i erau niște ace lungi, ascuțite, pe care le înfigea, cu enormă satisfacție, în bucata de carne tremurândă care eram: mai bine nu te nășteam, fir-ai al dracului cu sufletul tău, mamă! I-am aruncat, cu boltă, ca să îl prindă, un măr roșu negrului și el și-a întins mâinile căuș și l-a prins. Eram destul de aproape, deja, așa încât l-am lovit cu toată puterea mea zeească în bărbie și oasele mandibulei lui au trosnit fracturate. L-am ridicat cu ușurință, l-am scos din hala mirosindă a uzină și l-am proiectat pe betonul grunjos și țeasta i s-a crăpat, iar sângele a început să se strângă într-o pată din ce în ce mai mare. Levitez peste corpul inert al acestui negru și îmi e rușine că nu sunt zeu. Puterea mea este zeească, dar eu sunt doar un om a cărui față diformă moștenește trăsăturile comune ale unei femei oarecare. Îmi este atât de rușine că nu am deprins deplin limba germană, uitând toate celelalte limbi, ca să pot muri zilnic în această limbă de ardezie și nu îmi vine să cred că, în buzunarul salopetei mele de lucru, am întotdeauna acest măr roșu, perfect, cu care testez reflexele unor muribunzi, în ultimele lor secunde de viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu