Până când mi se şterge mirarea din priviri. Atunci detaliile se înfig, tăioase, în pre-mulţumire şi ştiu că nostalgia ar putea căpăta consistenţă.
Ca un zâmbet, ca un râs uşor, ca un râs care nu mai este al meu, ca un râs icnit-nervos, ca un râs isteric-obsedant, ca un hohotit dement-bestial,... ca un urlet de groază, de durere, de neputinţă. Ca un urlet. Ca o tânguire pentru fiinţa nenorocită în care - abia acum mi s-a spus - locuiesc.
Ideile. De cele mai multe ori păsări străine, exotice, inefabile. Dar eu nu prididesc cu efervescenţa ghesurilor astea interne şi poate că mi-ar prinde bine măcar încă o ureche conectată la puţina mea pricepere. Cu timpanul neperforat, intact, de astă dată.
Idee, celulă, idee. Fără să se (re)cunoască. Până când am să înţeleg că şi răbdarea îmi va fi tovarăşă de agonie. În mine, sub tălpile mele desculţe, se succed, fără noimă, labirintice căi. Câteodată, răscruci, ca nişte svastici răstignite, îmi întârzie pasul. Alteori, eu însumi renunţ, aşezându-mă pe cadavrul spongios al vreunei speranţe. Deasupa, fâlfâie din aripi istovite frustrate dezabuzări.
Şi iar mirarea mă orbeşte şi-mi pare că binemerit odihnitoarea prostraţie. Gândurile se liniştesc. Celulele-mi scâncesc uşor şi cad în letargie. Post-mulţumirea transcende şi, ca o dezmăţătă, îşi schimbă prefixul. Detaliile stau la pândă, precum şi noastalgia.
Eu nici nu mai ştiu ce anotimp este acesta. Poate chiar am mai trecut pe aici şi, fără să ştiu, cineva din mine a hotârât ca aceste locuri să-mi fie păsări străine, exotice, inefabile. Curând, mirarea-mi se va stinge iar detaliile vor căpăta tăios curaj.
Zâmbesc fiinţei suferinde în care locuiesc şi - ce minunat! - zâmbetul meu îmbrăţişează zidul de carne al unui norocit templu.
De sub apăsarea lui "ce?", mă târăsc spre straşnicele mele iluzii şi, cu ochii înceţoşaţi şi buricele degetelor de-a dreptul oarbe, împart drumul ăsta, ca un miez de sferă, în extern şi lăuntric, crezând, fără vreun temei, că riposta ar putea fi "unde?".
Semenii mei sunt preafrumoşi, dar mă mint. Fratele meu lemn şi sora mea piatră. Fratele meu bărbat şi sora mea femeie. Mă mint şi asta mi-ar putea fi primă certitudine dacă nu m-aş rătăci în detaliile suculent-mondene ale explicaţiilor prin care semenii mei mă lămuresc de ce aduc osanale extrem de vocale... tăcerii. Mai ales tăcerii mele.
Semenii mei se ucid între ei în numele tăcerii. Lemnul soarbe apa, apa muşcă piatra, piatra sfărâmă lemnul. Uite-aşa, ca-ntr-un refren al unui cântec inventat de mine ad-hoc, tocmai ca să-i contrariez pe semenii mei.
Semenii mei: bărbaţi, femei şi copii, cai şi câini, zburătoare şi şerpi, lemne, ape şi steiuri, sunt atât de altfel decât sunt eu, încât nimic din ceea ce vor bine-învăţa despre mine nu le va fi folositor.
Şi tocmai de-asta, împins înlăuntru de mereu-sfârtecândele interogaţii, cad, iar şi iar, în scălâmba, dar inevitabila, autoadmiraţie. Lemne interne, ape interne, pietre interne.
Perversa mimare a tăcerii, când, fără sens, toate aceste nerăspunsuri sunt doar convenţii de neagresiune între dumnezei vagi, abia schiţaţi de bolnave imaginaţii.
Mă întreb dacă aş fi putut să am pricepere încă de la început? Dacă aş fi putut să mă aşez instinctual, ca o cumpănă, între propriile-mi amăgiri şi celelalte fantasme? Apoi renunţ la angoasă şi accept că începutul nu are legătură cu timpul. Nici cu mine. Începutul nu-i doar o meschină cărare abia întrezărită. Începutul, cuprinsul, sfârşitul, chiar şi de-neimaginat-nesfârşitul, sunt, în fapt, drumul.
În orice direcţie aş îndrăzni să păşesc, drumul se naşte, binevoitor, chiar de sub tălpile desculţe ale sufletului meu călător. Stranie şi inexplicabilă această fenomenală foame. Căutarea.
