Fiecărui drum ar trebui să-i fie hărăzită o răscruce. Ca o împlinire a lui, ca un mas şi ca o promisiune. Fără de răscruce, drumul sfârşeşte - trist şi sterp - într-o fundătură.
La fiecare răspântie, printre alte ecouri interne, bucuria. Aici, în febra căutării, vieţaşul călător care sunt se luminează la noua îngăduinţă a drumului. Încă un pas, încă o respiraţie, o altă nouă alegere - a câta oare?
Toiagul-călăuză prinde viaţă şi incrustaţiile cu care l-am împovărat devin ardente hieroglife în palma mea, pe fruntea mea.
Fiecare răspântie îmi pare o inimă urieşească prin care am norocul să fiu vremelnic călător. Trec din auricul în ventricul în mai puţin de-o clipă-zâmbet, ca, apoi, răspântia-inimă să mă-mpingă uşor, înţelegătoare, spre-o altă inimă-răspântie.
De câte ori mă găsesc într-o răscruce, dau o fugă până la cer, apucând drumul cert, cel mai uşor, cel ţâşnit vertical exact din mijlocul întretăierii cărărilor. Mă duc-întorc într-o clipită să mulţumesc cui o vrea să-mi primească bucuria.
Fiecare răscruce este, la intrare, mănunchi fantastic de contingente călătorii şi, la ieşire, quasi-opţiune: iluzia că alegerile mele sălăşluiesc întrucâtva şi între tâmplele-coastele mele.
Potenţialitate şi amăgire: bietele mele zeiţe efemere.
Unii dintre semenii mei sunt de-a dreptul frumoşi, iar eu mă prefac a nu observa că ei îmi aşează, vicleni, răspântiile lor în drumul meu cel, uneori, monoton. Îi las să creadă că m-au "dus" doar pentru că-mi sunt dragi şi mă despart cu greu de ei, fiindu-mi, aproape imediat după plecare, dor să-i reîntâlnesc. La vreo altă răscruce a vieţii.
Mă despart de semenii mei exact atunci când drumul nu mai suportă pronumele "noi". Când drumul lor devine cărare şi când nu mai poate îngădui şi pasul meu curios, mă despart. În astfel de duioase-triste clipe îmi aştern sufletul de-a curmezişul cărării şi el se transformă, pe dată, în răscruce plină de prea văzduhiste chemări.
Semenii mei trec prin răscrucile mele interne ca nişte copii sprinţari, jucându-se de-a călătorii, lăsându-mi amintiri: drumurile lor, zâmbetele lor, lacrimile lor, dorul meu de dorul lor de mine.
Eu îi petrec cu gândul şi apoi purced, mai vesel-trist-înţelept, pe drumul meu.
Intern(?),
Extern(?):
Răscruce.
Oricât de inaccesibilă ţi-ar fi o răspântie, îţi rămâne mereu, ca ultimă alegere, drumul cel mai scurt, cel vertical, cel mai simplu şi violent. De altfel, în oricare punct al drumurilor tale, în oricare clipă a călătoriei, te afli la această liniştitoare răscruce. Doar că te prefaci că ea nu există. Asta până când devine fundătură. Ultima. Cea fără de întors.
