Prunii se uscaseră şi trebuia să-i tai. Încăpăţânaţi şi răsfăţaţi, prunii ce străjuiau poarta dinspre grădină se scorboroşiseră şi se cocârjaseră în cei opt ani de când murise "ăl bătrân", bunicul meu. Dumnealui îi sădise şi se ţinuse de capul lor ca să ajungă şi ei să dea roadă şi să fie trebuincioşi, ca toate cele din ogradă, însă ei, cei doi pruni ai bunicului, sclifosiţi şi plini de îndărătnicie, se bucuraseră de grijire dar nu catadicsiseră să înflorească şi să rodească precum li-era datul şi rămăseseră promisiune de la an la an.
Răscruci
Lemnul de prun este, fără doar şi poate, unul dintre cele mai interesante experienţe pe care le-am avut. Câlţos, cu carnea schimbătoare (când brună, când galbenă, când roşiatică...) cu durităţi diferite da la un centimetru la altul, cu alternanţe de dispoziţie obositoare, lemnul de prun a fost - pentru mine - teribil de solicitant, iar la aceste obiecte am lucrat luni de zile şi nu credeam că voi da de capăt. Nu terminasem "Căutările" şi mă rătăcisem deja de câteva ori printre "Răscruci", când am înţeles că un drum aşa cum credeam eu nu există. Drumul, de fapt, se năştea clipă de clipă de sub tălpile neînvăţate cu astfel de mers-zbor ale sufletului meu şi, oriunde aş fi păşit, el, drumul, era cel mai scurt şi cel mai drept. Astfel, după îndelungat chin, "Căutările" mi-au devenit aventură, iar "Răscrucile" savuroase momente de alegere, de opţiune.
Eu nu cred că obiectul sculptat stă ascuns în carnea unui lemn sau a unei pietre, aşteptând respiraţia artistului care să-l dezvăluie vederii. Obiectul meu sculptat este chiar lemnul, iar eu, cioplitorul, nu fac altceva decât să-l îmbrac cu cuvinte şi să mi-l fac frate într-un ritual care durează câteva luni. Că ceilalţi intră sau nu în jocul nostru, al meu şi al lemnului frate, că trezim suave emoţii sau că irităm, sunt lucruri atât de periferice încât cu greu răzbat până în auzul meu.
Oameni buni, eu nu creez din preaplin, ci din nevoia de a avea şi eu lumea care să mi se potrivească. Că lumea mea este mai mult în inefabil, nu impietează decât asupra văzătorilor care stau (turist, fugitiv, dezinteresat) şi se miră că mă mulţumesc cu atât de puţin. În fapt, lumea mea este infinită şi, deci, niciodată realizabilă... aici.
Bunicul, eu, lemnul de prun, căutările şi răscrucile: un lung şir de emoţii care abia a început.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu