Gorgona

Pomul ăsta nu rodise niciodată. Cu crengi contorsionate înfricoşător, găunos şi ros de cari, nucul din ograda largă a prietenului meu Florin, ne evoca o nonfigurativă fantastică gorgonă. Când l-a tăiat, într-o primăvară mustoasă şi promiţătoare, Florin şi-a amintit să-mi aducă nişte bucăţi de lemn mai sănătoase din nucul găunos şi sterp, iar eu, deşi şovăielnic la vederea lor, m-am apucat să fac această lucrare în amintirea nopţilor în care, prieteni strânşi în jurul focului, visători şi copleşiţi de optimism, "poezeam" lăsându-ne îmbătaţi de iubiri efemere şi de bahice licori.

Lemnul de nuc m-a surprins cu voluptatea sa molatecă, cu faptul că mi se oferea fără nicio împotrivire, ca o amantă nimfomană, îndrăgostită (şi) de partenerul ei doar fiindcă iubeşte cu asupra de măsură... iubirea, dragostea, dăruirea...
Doar stricăciunea din trupul bătrânului nuc îmi mai umbrea vremelnic aventura minunată, obligându-mă să tai în lemnul meu şi altfel decât mi-aş fi dorit-o.
Am înfrăţit bucata găurită de nuc cu un miez de salcâm care, şi el, verde fiind, mi-a mângâiat palmele şi mi-a luminat primăvara aceea cu docilitatea lui. Câteva crenguţe de corcoduş, o lăcuire într-un strat superficial,... şi Gorgona a prins viaţă.

Florin a plecat şi eu am plecat. O vreme am păstrat legatura, apoi, aşa cum se întâmplă cu cei care nu se văd, ne-am înstrăinat. Ne vom privi miraţi, peste ani, atunci când ne vom întâlni şi vom depăna amintiri, iar povestea Gorgonei noastre va fi şi ea una dintre aceste amintiri care ne leagă, care ne definesc, care ne-au făcut să devenim ceea ce suntem...