Cărare în albastru

Îmi reazem gândurile de mâine pe trunchiul abraziv al unui copac şi, deodată, ca şi când aş fi descoperit o iubire ce mi se ascundea discretă chiar sub umărul cel stâng, îmi dau seama că albastrul mă înconjoară dintotdeauna cu sfioasă atenţie, cu reţinută admiraţie.
Copacul mă zădărăşte zglobiu, aţinându-mă cu braţele sale abia înverzite. Apoi, mă grăbeşte, bucuros că fi-va martor la împerecherea dintre zborul meu şi înaltul celui mai albastru cer pe care l-a pomenit vreodată.
Alerg cu gândul meu de mâine spre cer şi îmi potrivesc aripile din fugă. Copacul acesta este o fermecată cărare în albastru.