Sfadă

Mă hârjoneam cu Eli. Nimeni nu ştie, însă eu sunt frate cu Eli. Între mine şi strălucirea lui nu stau decât deceniile astea de ceară pe care le port drept trup. Eli mă înghiontea cu râsul lui văratec şi derma mea, necercată cu săruturile lui de foc, se albea până când se transforma într-o foiţă de staniol. Mă ascundeam cum puteam şi căutam linişte şi răgaz ca să-mi admir strălucirea de suprafaţă cu care mă procopsisem. Deveneam, vremelnic, un cadou în formă de om dinlăuntrul căruia stătea să irumpă focul, incandescenţa, blânda lumină...
Şi-atunci, ca un zeu bătrân, din trecut, copacul îşi răsfiră braţele deasupra mea încercând, contrariat de aparenta cruzime a lui Eli, să mă protejeze. Scut verde, îngrijorat de părelnica mea spăimântare, mă cuprinse cu răcoarea lui, ferindu-mă de zâmbetul arzând din tării. Mă prefăcui că sunt şi mai temător şi el îşi arcui cu şi mai mare milă umbra peste tremurul meu. Estimp, Eli mă căuta. Zeul verde, protector, îşi ridică braţele spre cer şi îl dojeni pe zburdalnicul Eli, iar acesta încremeni căci nu mai pricepea nimic... Apoi înţelese că şotia mea venea în întâmpinarea singurătăţii bătrânului arbore. Se sfădi - de complezenţă - cu noul meu prieten până ajunse la crug. Apoi plecă, tot zâmbitor, şi mă lăsă în braţele noului meu frate...