Cochetărie

Îşi unduieşte braţele şi se preface că nu-şi sesizează desăvârşirea. Eu trec prin preajma lui, aparent indiferent, ca şi când aş scrie cu paşii mei ultimele cinci silabe ale unui haiku atipic, despre cea mai desăvâşită maiko. Îi adulmec mirozna crudă, cu iz de pământ reavăn şi clorofilă, încercând să nu mă extaziez. Apoi, izbucnim amândoi în râs şi eu îmi aşez tâmpla pe trunchiul lui, pe scoarţa lui, mângâindu-l cu umbra  care sunt...
Copacul ăsta este atât de cochet încât ar trebui să fie o gheişă...