Imperator

Stăpâneşte bonom peste maci, peste trestii,  peste broaştele gălăgioase, peste cele câteva familii de raţe sălbatice care acum au bobocei. Uneori, cu genuină inconştienţă, mierle, vrăbii, gaiţe, îşi găsesc loc de hârjoneală sau de mas pe umerii lui bătrâni. Mie îmi pare o impietate, însă el zâmbeşte, cu înţeleaptă indulgenţă, lumii, cerului, soarelui...
Oamenii nici nu-l mai observă, într-atât s-au obişnuit cu prezenţa lui, iar el, maiestuos şi discret, tronează peste verdele incert al lacului, exilat pe insula sa imperială, urmărind amuzat aparenta zbatere a vântului, a cerului, a oamenilor.
Eu, însă, i-am prins slăbiciunea pentru taifas, aşa că, de câte ori am timp, mă prefac că admir nuferii şi aştept să mă întrebe despre aripi, despre zbor, despre fericirea pasului şi despre alte fericiri pe care le inventez ad-hoc. Dacă Împăratul Lacului ar hotărî că este timpul să iasă în oraş, n-aş şti încotro să-l port fără să-mi dau de gol naivitatea.