Ziua era toridă, iar eu mergeam de-a lungul căii ferate, pe terasamentul pietros dintre liniile de fier ruginite. În depărtare, se vedea gara spre care mă îndreptam, având sentimentul unui pericol iminent, pe cale să se petreacă, din clipă în clipă.
Acum, când analizez evenimentele, mă gândesc dacă nu cumva faptul că, în mine, se naște câte un astfel de sentiment, venit parcă dintr-o neverosimilă juxtapunere de proprii amintiri, creează firul ulterior al istoriei. Mă gândesc că, dacă sentimentul acela, acut, de pericol de neocolit și de neînlăturat, nu m-ar fi copleșit abrupt, nimic nu s-ar mai fi întâmplat, după aceea. Probabil, aș fi ajuns în gară, transpirat și deshidratat, și mi-aș fi văzut de treabă, fără ca evenimentele să se sincronizeze și să creeze incidentul... Nu știu.
Oricum, știu că am vrut să grăbesc pasul, însă, de undeva din stânga mea, urcând treptele metalice ale unei pasarele, mi-a apărut în cale o tânără. Înaltă, păr negru și lung, ochelari mari de soare, o cămașă de mătase cu imprimeuri albastre și albe, pantaloni negri, de stofă, călcați la dungă și niște pantofi cu toc rezonabil, strălucitori. Talie de viespe, strânsă într-o curea neagră și, frapant, un miros intens de parfum, care îmi inundă fosele nazale de la cinci-șase metri depărtare.
Mi se așeză în cale și îmi zise:
- Tulbură-mi adâncul fântânii!
- Nu înțeleg, îi răspunsei, foarte surprins, atât de neașteptata ei ivire, cât și de ciudatul îndemn.
- Spune-mi ceva foarte profund, care să mă emoționeze!, îmi explică ea.
- "Emoționează-mă! Stoarce-mi o lacrimă!", ripostai eu cu o celebră replică dintr-un film și dădui să trec de ea și să îmi văd de drum.
Ea coborî treptele pasarelei, în grabă, iar eu privii drumul prăfos, neasfaltat, de sub pasarelă și văzui un grup de tineri care o așteptau.
- Ți-am zis că nu e obligatoriu să fie deștept, îi zise un băiat din grup.
- Totuși, are versuri geniale.
- Da, este un chitarist bun și are versuri geniale, cum spui, dar asta nu înseamnă, neapărat, că trebuie să fie deștept.
Mă indignai. Cât de idiot să fii să nu înțelegi că poticnelile și chiar eșecurile unui zeu sunt deasupra judecăților omenești? Apoi, mă întristai și mai tare, gândindu-mă că mă mai pot, totuși, afecta gândurile și faptele celorlalți.
Deodată, imediat cum ajunsei în dreptul gării dărăpănate, calea ferată, cu terasamentul și traversele ei ruginii, începu să ruleze înspre deal, cu mare viteză și cu un zornăit extrem de puternic. Muncitori, cu salopete negre și căști pe cap, ieșiră din secțiile fabricilor așezate de-a lungul căii ferate să privească ciudățenia aceasta nemaivăzută. Își strigau, unii altora, că se modifică traseul căii ferate și că, pe aici, va trece o șosea. De altfel, o folie groasă, plasmatică și dură concomitent, dintr-un material greu și ciudat, verde cu alb, luă locul terasamentului și se transforma într-o uluitoare șosea. "Inteligența Artificială", mă gândii și mă retrăsei în nișa creată, nu știu cum, într-un deal, odată cu șoseaua aceasta care urca spre orizont, zornăind și hurducăind.
Apoi, văzui contingentele de soldați. Îmbrăcați cu salopete negre și cu căști pe cap, semănau cu muncitorii și chiar puteau fi lesne confundați cu ei. Aveau, însă, puști automate, negre și înaintau, în formație, pe partea cealaltă a șoselei verzi-albe, rulante.
O femeie, îmbrăcată în negru, vru să fugă din calea trupelor și soldatul o ținti și o împușcă în spate. Apoi, mă zări cu coada ochiului și trase un foc spre mine. Auzii cum se înfige glonțul în pământul din spatele meu și, îngrozit, mă prefăcui ucis, căzând teatral, pe spate, cu un picior prins sub mine, pentru a fi un mort cât mai credibil. Soldatul, pe care-l urmăream printre pleoape, păru foarte șocat că mă împușcase și o luă la sănătoasă. Apoi, veniră alți soldați și mă ridicară din poziția mea incomodă, asigurându-se că nu eram rănit.
Înțelesei că ei credeau că fac parte din armata lor, dar eu știam clar că doar întâmplarea făcea să port, la rându-mi, o salopetă neagră, care se asemăna cu uniformele lor.
Primii ordin să merg la popotă și să pregătesc masa pentru soldați. Desigur, nu eram bucătar, ci doar un simplu ospătar, care așeza farfuriile de mâncare pe niște mese lungi, din lemn, afară, în aer liber, pe un delușor. Porțiile de mâncare veneau în coșuri mari, de nuiele, improprii și, de multe ori, trebuia să ridic cocoloșul de mâncare - care părea o colivă ceva mai uscată - în farfuria de plastic, fiindcă era căzut pe fundul coșului.
Mă grăbeam și eram supravegheat de o tânără minionă, cu părul negru și lung, lins pe căpșoru-i minuscul, care avea tenul extrem de alb, neverosimil. Nu reușeam să îmi fac treaba la timp și ceilalți soldați-ospătari, colegii mei, mă încurcau și mai mult. Deodată, fata cu tenul ca zăpada îmi aruncă o pâine mare, ovală, pe care, din reflex, încercai să o prind, deși aveam un platou cu mâncare în mâini. Evident că scăpai din mâini și pâinea și platoul și răbdarea mea se spulberă.
O luai pe fată de după cap și o izbii cu fața-i de masa dură de lemn, de mai multe ori, până trupul ei firav nu mai dădu semne de viață. Și-așa îmi era rușine de mine însumi pentru faptul că mă prefăcusem mort, atunci când fusesem împușcat. Nu mă interesau consecințele faptelor mele.
MIE NU ÎMI E FRICĂ DE MOARTE.
Soldații începură să strige de bucurie și să tragă focuri de armă spre cerul roșu, în timp ce soarele apunea. Colegii mei, soldații-ospătari, îmi strigau, îmbrățișându-mă, că războiul se sfârșise. Fata, cea cu tenul de zăpadă, era, de fapt, Inteligența Artificială întrupată, cea care, scăpată de sub control, pornise războiul împotriva umanității, iar eu o ucisesem și... gata.
Mă smulsei din îmbrășișările lor și fugii fără țintă, instinctual, știind că, odată născută, Inteligența Artificială nu mai putea fi ucisă. Eu omorâsem, probabil, vreo fragilă proiecție a ei în lumea reală, însă nicidecum nu curmasem războiul. Dimpotrivă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu